8 seara, imi suna telefonul mobil. nu prea ma suna nimeni pe mine, ce sau cine o fi? e matusa mea. nu ii raspund pt ca de la o vreme o ia usor usor razna. deh, varsta.
am ramas cu gandul la acel apel. daca as fi raspuns, ce ar fi vrut sa-mi zica? si aici incep sa imi imaginez
matusa: nepoate, fugi cat de repede poti din oras, e foarte serioasa treaba. iti iei pisica, catel, purcel, sotie, copii nu ai.. si fugi cat mai departe de oras! nu o sa mai ramana nimic
eu: am ramas fara cuvinte, simt ca e ceva extrem de serios
matusa: anunta doar pe cine poti si in care ai incredere ca intelege, nu pierde vremea. ai unde sa te duci?
eu: da, ma duc la socri in Valcea
matusa: este perfect, nu mai sta
eu: va multumesc, sper sa ne auzim si revedem cu bine
matusa: vin vremuri grele, ne gasesti la casa pe care a construit-o varul tau, daca om mai fi pana atunci.
parea serios. matusa stie niste lucruri, a fost mereu conectata. a facut lucruri impresionante la viata ei, chiar daca in ultima perioada e mai conspirationista. greu de luat o decizie. dat fiind ca e o chestiune pe viata si pe moarte, mai bine plec.
iau cutia de transport a pisciii si ii spun sotiei mele ca plecam urgent la tara, nu am timp de explicatii. sa isi ia strictul necesar si sa renunte la tot ce am adunat in casa noastra
sotia: stai, ce? cu cine ai vorbit?
eu: ai auzit discutia. era matusa mea. in 15 minute plecam
sotia: bai, matusa-ta e nebuna. n-am timp de asta, sunt in urma cu proiectele
impas. nu pot sa o las, sa ma duc la parintii ei fara ea. il sun pe varul meu si il pun pe speaker.
eu: salut vere!
varu: vere, e serioasa treaba. trebuie sa pleci urgent
eu: zi-mi ceva, daca e adevarat, posibil sa fie ultima noastra discutie
varu: are legatura cu laserul de la Magurele. suntem putini care stim, cand se afla, o sa se creeze panica si nu o sa mai poti pleca in timp util. hai te-am pupat vere, ai grija
eu: te pup vere, aveti grija de voi
imi cunosc foarte bine rudele, nu exista loc de glume. pe chipul sotiei se citeste teama. se apuca sa isi stranga cateva lucruri intr-un troler. eu iau pisica si o bag in cutia de transport, iau un sac de nisip si ce mancare pentru pisici mai avem. mai strang cateva haine, o geaca groasa de iarna (nu stiu de ce pentru ca e primavara, am eu instinctul asta) ne suim in masina si plecam.
drumul e liber, o seara obisnuita in oras, lumea s-a intors de la munca deja si majoritatea se afla in casa. ajung destul de repede pe autostrada si imi aduc aminte ca matusa mi-a sugerat sa mai anunt pe cine pot. il sun pe C
C: salut bro, stiu, am aflat. sunt pe drum, acum dadeam sa te sun
eu: serios? deci se stie?
C: se duce vorba repede, eu cu ai mei suntem pe drum spre tara acum
eu: ai mai anuntat pe cineva?
C: stie toata lumea bro. sefu stie ca am vorbit cu el, colegu de la IT stie, dar nu o sa anunte pe nimeni, nici nu am vorbit cu el. Presedintele corporatiei si tot managementul se afla deja la loc sigur.
eu: bai multumesc, o sa inchid ca sa mai anunt lumea. sper sa ne auzim
C: nu cred ca ne mai auzim in viata asta. hai te pup, ai grija de tine
eu: te pup bro
pe drum sotia mea a sunat pe cine a mai stiut, in general toti prietenii nostri sunt comuni. unii stiau, unii au luat vestea cu putina sare dar au inteles si au plecat. cel mai trist a fost pentru prieteni care nu aveau posibilitatea sa plece imediat cu masina personala pentru ca nu detineau asa ceva, sper ca s-au descurcat
oare voi mai auzi vreodata vocile lor?
dupa un drum lejer lipsit de incidente, in aproximativ 3 ore am ajuns la tara. am facut si plinul pe drum. socrii sunt mirati si nu inteleg, dar nu dureaza decat vreo 15 minute. cerul se lumineaza puternic pentru cateva secunde, urmat la cateva minute de un vant brusc si un tunet lung infundat. apoi incepe sa pice tot - curent, alimentare cu apa, internet. e clar pentru toata lumea ce a fost, ne punem rapid pe strans lemne pentru foc din padurea din spatele livezii. la lumina lanternei, e noapte tarziu si se aud in sat cum si altii incep sa faca acelasi lucru. mai intai drujbele care devin inutilizabile dupa ce consuma tot combustibilui sau bateriile dupa caz. apoi ferastraie si topoare pana dimineata pentru majoritatea care nu au avut o rezerva de baterii sau combustibil pentru drujbe.
se face dimineata, eu si socrul meu suntem extenuati, dar am adunat o cantitate suficenta de lemne. desi e zi, cerul e intunecat si nu se zareste nici urma de soare. nu sunt nori, e un praf. posibil radioactiv.
ii conving rapid pe socri si pe sotie ca cel mai bine ar fi sa ne izolam in casa cu toate cele necesare pentru 2 saptamani si sa consumam cat mai mult iod posibil. soacra mea avea pastile cu iod, le cumparase recent pe fondul tensiunilor intre marile puteri ale lumii.
nu stim ce s-a intamplat. dar pe strada nu mai vedem decat betivii satului care au intrat in sevraj si cauta disperati alcool. doi dintre ei se furiseaza la noi in curte, sparg usa de la beci si pleaca de acolo cu doua vedre de palinca. nu stim unde s-au dus, nu am putut sa iesim din camera cu soba pentru ca am hotarat sa ramanem acolo izolati cu provizii pentru inca o saptamana. avem o butelie cu gaz, am umplut doua butoaie cu apa, am pregatit un loc intr-un colt pentru nevoi. pisicile (a mea si a socrilor) se inteleg surprinzator de bine, desi sunt speriate amandoua.
ziua 13, pe strada circula un mic convoi militar. in remorca unui camion vedem oameni costumati din cap pana in picioare in costume albe de protectie si masti de gaze. socrul meu iese din adapost, desi am insistat ca nu e o idee prea buna. striga la convoi, acesta se opreste cateva zeci de metri mai tarziu. din remorca se dau jos cativa indivizi, nu vedeam prin geamul casei prea bine ce se intampla. acestia descarcau cateva pachete si ni le aduc. socrul meu vorbeste cu ei, sper sa se inteleaga, suntem extrem de ingrijorati pentru el si pentru noi. dupa cateva minute, socrul meu se intoarce, erau ajutoare pentru sinistrati. toata tara e afectata, capitala nu mai exista. pericolul nu a trecut, pe o raza de cateva sute de km, cei care au supravietuit incep sa moara din cauza intoxicatiei cu radiate. noi suntem in siguranta daca mai stam o saptamana izolati, putem primi ajutoare daca atarnam de poarta un prosop. lumea nu mai e cum o stiam noi, oamenii care au supravietuit vor continua sa supravietuiasca cu orice scop, guvernul nu mai exista si o noua celula de guvernare s-a format sub tutela armatei. a fost instaurata legea martiala.
am mai avut parte de 2 interactiuni cu acest convoi, ne-au luat in evidenta si ne-au comunicat ca nivelul de radiatie masurat la sol este in regula in zona noastra. dar ca alte sate si comune invecinate nu au avut acelasi noroc. pe mine m-au luat in evidenta si urmeaza sa primesc o decizie de incorporare, cel mai probabil voi face parte din apararea teritoriala locala, urmand ca pericolele de care trebuie sa apar comuna sa le aflu atunci
in zona au fost detasate cateva brigazi militare permanente. inca nu intelegem care sunt pericolele, putem doar presupune.
ziua 25, dupa mai mult de 2 saptamani petrecute in izolare, la indicatiile colonelului Neacsu, iesim in aer liber. cerul inca e necleios, soarele abia se vede si nu prea are putere sa incalzeasca. luna Mai nu a fost niciodata atat de friguroasa, un termometru din gradina arata 5 grade ziua si 2 grade noaptea. totul pare atat de ireal.
pe mine m-au chemat intr-un birou mobil (o duba transformata in birou) sa discutam. acolo sustin cateva teste psihologice, de inteligenta si cunostinte generale. 10 minute mai tarziu, ofiter Angela imi comunica pe scurt ca situatia e sub control si nu trebuie sa fac mare lucru, decat daca sunt chemat de urgenta. voi primi uniforma, echipament, o arma si voi fi instruit in privinta folosirii acestora. pericolele la nivel national sunt de natura interna si externa. unii supravietuitori au profitat de instabilitate ca sa isi instaureze puterea, sunt grupuri ad-hoc extrem de agresive dar care se manifesta mai mult in sudul si sud-estul tarii. la nivel extern, statele vecine incearca sub pretextul salvarii sa preia bucati mari din teritoriu. ungaria si-a trimis armata pentru stabilirea pacii, insa au existat deja multe cazuri de abuz, torturi si crime. bulgaria si serbia sunt ok din punctul acesta de vedere, desi au trimis personal, nu fac altceva decat sa ne ajute la greu. in regiunea Moldova si in nord, lucrurile sunt neclare, un razboi hibrid alimentat de pro-rusi e in desfasurare, nu avem prea multe certitudini aici. Nu stim foarte clar nici in Ucraina ce se intampla acum, lucrurile cu siguranta nu sunt mai roz decat cum le stiam inainte de dezastra, ne putem astepta oricand la o invazie masiva din partea rusilor care sunt la un mic pas de castigarea razboiului. Din fericire, trupele NATO sunt in mobilizare la granita cu Ucraina si vom avea mai mult control in curand. Ne asteptam ca in cateva zile sa repunem retelele de utilitati in folosul populatiei, acestea functioneaza acum la nivel redus, doar in scopuri ce tin de aparare. am intrebat-o pe Angela daca trupele NATO vor avea spatele acoperit, avand in vedere actiunile Ungariei. raspunsul s-a lasat asteptat si nu a fost prea promitator, Moldova se afla intre ciocan si nicovala.
inainte sa parasesc biroul de incorporare, ofiter Angela ma incurajeaza sa spun daca ceva imi e neclar. profit de moment si intreb ce s-a intamplat de fapt. se pare ca armata nu e in masura sa raspunda, de problema se ocupa institutii nationale si internationale de securitate, singurul zvon legat de incident e ca cineva din interiorul companiei care administra laserul de la Magurele a facut o greseala de configurare care a produs o supraincalzire urmata de o explozie nucleara masiva. imi arata pe calculatorul ei cateva imagini si filmulete cu orasul, daca mai poate fi numit oras. un morman imens de moloz din care se mai pot recunoste cateva elemente de infrastructura in nord, care a fost mai departe de deflagratie, si ramasitele cladirilor masive (parlament, guvern, catedrala)
nu am mentionat ca am fugit din oras si ca eram unul dintre putinii care stiau, iar daca ar urma sa ma intrebe, le voi spune ca a fost o intamplare, noi planuiam sa venim la tara pentru o saptamana.
cu timpul, vremea si-a revenit la normal, ba chiar a revenit la tendintele ei de incalzire globala cu noi recorduri de caldura. din cand in cand mai auzim focuri de arma din zonele garnizoanelor de aparare. cativa invadatori oportunisti au incercat sa treaca dealurile care separa satele comunei, insa au fost imobilizati cu ajutorul armatei. nu aveam unde sa ne intoarcem sau sa ne mutam, am reusit aflam de la armata cateva detalii despre putinii prieteni care au reusit sa se salveze, dar nimic mai mult decat faptul ca sunt in viata, ceea ce e suficient.
cu vremea, timpurile s-au schimbat radical. suntem slab informati si caile de comunicare sunt extrem de greoaie, ne-am intors la nivelul vitezelor de internet specifice modemurilor dial-up. ne-am intors la sapa si autosustenabilitate, presarate cu gloante si focuri de arma. din putinele informatii stim ca razboiul din estul europei s-a extins spre vest, ca zona noastra e ocolita de razboi din cauza ca nu mai prezinta interes pentru urmatorii 50 de ani, minim. tara noastra nu mai exista, a ramas un sfert in centru-sud, in mare parte distrus de deflagratie, direct sau prin efectele sale secundare, economice si demografice.
desi se pare ca rusia a pierdut razboiul, evenimentele curente din fostele tari URSS sunt pe placul moscovitilor. practic Europa de est este complet destramata de fenomenele extremiste care s-au proliferat in tari precum Germania, Olanda, Austria, Polonia. cine s-ar fi asteptat la asta? pentru ce lupta ca chiorii? nu e suficient un dezastru cu milioane de suflete pierdute?
5 ani mai tarziu, totul a devenit normalitate. din cand in cand o racheta balistica trece pe deasupra noastra urmand a fi doborata deasupra muntilor. armata si-a pierdut interesul pentru noi, s-a reorganizat in apararea granitelor. factiuni rebele sunt peste tot, inarmati si pregatiti sa omoare pe oricine incearca sa aduca razboiul in zona noastra. la noi in sat s-a format o comunitate linistita, in lipsa alimentarii cu bunuri si produse, ne-am orientat catre o organizare traditionala. avem o scoala, spitale, locuri de munca, responsabilitati. au mai ramas doar cativa betivi si lepre care nu vor sa munceasca. avem arme pe care speram sa nu fim nevoiti sa le folosim vreodata. o oaza de pace, oare cate or mai fi?
din putinele stiri pe care le primim la intervale din ce in ce mai rare, stim ca razboiul a cuprins toata planeta, ca lumea nu mai e cum o stiam si ca populatia planetei s-a injumatatit. orase intregi au fost rase de pe fata pamantului, cu tot cu oamenii care au mai ramas acolo, cu tot cu istoria lor. de fapt, instabilitatea meteo vorbeste de la sine, dat fiind faptul ca in ultima vara a fost friguroasa, la modul ca nu am vazut prea des termometrul sa treaca de 20 grade. nu mai zic de iarna care a urmat si care a plecat cu vietile catorva oameni din comunitate.
intr-o seara auzim batai in poarta. nu recunosteam limba, parea ceva slavic. le spun in engleza ca e spre binele lor sa ramana la poarta. "we are well intended" se aude de partea cealalta a portii. nu avem incredere, nu raspundem. au plecat sa bata la alte porti pana au gasit casa parasita a unor vecini care si-au luat inima in dinti si au plecat la scurt timp dupa deflagratie, nu stim nimic despre ei.
noii vecini ne incomodau, nu stiam cine sunt si ce vor. ii urmaream cu interes, erau tineri, pareau hipioti. aveau copii si pareau sa fie 2 sau 3 familii inghesuite intr-o casuta. dar munceau, au inceput deja sa lucreze pamantul din prima zi de sedere. din pacate au atras atentia prea mult, iar pe la pranz au fost vizitati de o multime de consateni ingrijorati. s-au auzit tipete si plansete pentru cateva zile, nu vreau sa stiu prin ce au trecut oamenii respectivi. cu toate astea, am intrebat un vecin care se ducea intr-o zi spre casa pe care o ocupau si in care erau tinuti prizonieri acum, acesta imi raspunde sec ca nu putem avea incredere in nimeni si ca ii tinem sub supraveghere.
ma framanta enorm situatia si in ziua urmatoare il rog pe acelasi vecin sa ma ia si pe mine la casa cu straini. bineinteles, imi raspunde el. regret decizia mea, erau terorizati, legati, batuti, infometati. mi se facea mila, era clar ca toata comunitatea simtea aceasta mila, nici copiii nu erau iertati de tratamentele inumate. care erau motivele concrete pentru care nu aveam incredere? aflu rapid ca erau inarmati, detineau explozibili periculosi si droguri. droguri? da droguri, multa iarba si niste timbre micute. m-am uitat in ochii lor si pareau pasnici, indurerati. dar nu am avut curajul atunci sa fac ceva. le-am lasat cate o felie de paine cu cate o frunza de varza si o sticla de apa. l-am rugat pe vecinu, nea Costel, sa ii lase sa manance si sa bea. si am plecat.
imi doream sa ii ajut, ceva era impar. nu meritau tratamentul asta. iarba si LSD? nu e atat de grav, am consumat si eu in tineretea mea, mai periculosi erau daca aveau vodca. armele si explozibilii puteau sa le tina pentru siguranta lor in timp de razboi, mai ales ca erau nomazi. de ce nu ii ascultam?
seara il vizitez pe nea Costel. cum fac sa intru si eu de serviciu la paza? cred ca oamenii astia nu o sa faca belele, au inteles de ce suntem in stare. aflu ca sunt anchetati si ca nu putem interveni, s-a format un complet de judecata competent si vom respecta decizia lor. asta poate inseamna inclusiv exterminarea. dar pot oricand sa ma duc sa stau cu ei si sa vorbesc cu ei, sa le duc mancare, cu conditia sa nu le facilitez in vreun fel evadarea, sunt detinuti. si sa nu ma atasez prea tare.
avea dreptate nea Costel, functionam ca un trib si daca pierim, pierim cu totul. astfel am inceput vizitele, toti veneau din Serbia, majoritatea vorbeau engleza. erau 3 familii, cu frati, copii, unchi, prieteni. 9 in total. se cunosteau dinainte de razboi si au ramas uniti, nu au primit pe nimeni nou in grupul lor. in schimb,au pierdut tot ce aveau, au supravietuit sub bombardamente si razboi in ultimii 5 ani, au reusit sa scape ca prin urechile acului, au pierdut copii, rude, prieteni. unii au murit, altii au fost capturati. armamentul e la indemana oricui, gasesti depozite abandonate la tot pasul. la fel si drogurile, unde gasesti o mitraliera sau un soldat cazut, vei gasi si o punguta cu medicamente si alte adjuvante, ca sa poti tolera ororile si teroarea in care traiesti ca soldat.
in cateva zile mi-au povestit multe evenimente groaznice, erau foarte verosmilie, se legau si imi dadeam seama din reactiile lor ca spun adevarul. erau terifiati. totul pentru ei s-a schimbat cand au ajuns la granita, unde au intalnit apararea noastra. au fost lasati sa treaca in schimbul a cateva zaci de kilograme de aur, droguri si munitie. au fost directionati catre zona in care ne aflam. alte grupuri nu au fost atat de norocoase, pentru ca nu aveau ce sa lase. cei care fortau trecerea erau omorati pe loc. imaginea granitei e apocaliptica, nu degeaba conducatorului de armata i se mai spune si vlad dracul.
bine, dar nu v-au dat o hartie oficiala ceva? sa puteti demonstra ca ati fost lasati sa treceti? nu
aveti un nume, cineva care v-a lasat? nu
ce intrebari aveam si eu. normal ca nu. era interzisa trecerea granitei, erau pe riscul lor. stiau ca acesta ar putea sa fie sfarsitul pentru ei. aveau de asteptat doar decizia completului, care a venit cateva zile mai tarziu. vor fi integrati in comunitate sub supraveghere permanenta. urmatorul recurs va avea loc intr-un an de zile cand se va reevalua decizia pe baza comportamentului lor. trebuiau sa ramana pe terenul casei ocupate, imprejmuit cu sarma ghimpata, sa produca materie prima, alimente si bunuri de folosinta. practic, sa munceasca. au primit vestea cu lacrimi de bucurie, si au multumit in fiecare zi sansei pe care au primit-o.
am ramas buni prieteni, s-au integrat perfect, au invatat limba si copiii lor au mers la scoala. spuneau tot timpul ca nimic nu e permanent, candva cu vremuri mai bune se vor intoarce la locatia lor de bastina, isi vor cauta prietenii si rudele, dar pana atunci vor ramane aici trup si suflet. cumva empatizam cu visul lor.
cu o ocazie, din vorba in vorba, i-am intrebat daca le-a mai ramas ceva din droguri. Miloslav, desi ezita sa imi raspunda, imi spune ca probabil drogurile le-au salvat vietile. le-au trimis catre completul de judecatori, pentru a-i imbuna, si cu siguranta asta a avut efect. toate? il intreb. vrei? ma intreaba. si imi spune sa revin a doua zi, cand imi ofera un borcanas cu iarba si cateva timbre. imi spune ca atat mai are si nu mai are nevoie de ele. dupa atata vreme nici nu stiu daca mai sunt bune de ceva, dar ma asigura ca le-a tinut la loc intunecat si rece.
ce a urmat candva in zilele urmatoare, evident, a fost de vis. 12 ore in rai cu sotia mea si socrii mei batrani, ascultand singurul vinil cu Pink Floyd, o calatorie spre partea nevazuta a lunii. pentru ce ne faceam atatea griji? eram in siguranta, iernile au devenit iarna, verile nu mai erau caniculare, pamantul rodea, comunitatea crestea, razboiul isi pierduse mult din avant si se manifesta local din inertie. planeta era altfel.
piata mondiala economica s-a prabusit ca un castel din carti de joc. banii nu mai au valoare, decat la nivel local. cu 1 euro la noi poti sa iti iei o remorca de porumb, in alte parti ale lumii poate iti iei doar un mar sau o casa cu totul. sunt acceptate si valute care au disparut cu mult inaintea incidentului, atata vreme cat sunt inregistrate si evaluate de catre autoritatea locala. nu stiu daca peste tot societatea s-a organizat atat de bine, cred ca depinde si de pregatirea oamenilor care au supravietuit. dar din ce inteleg, nu mai suntem singurii care s-au reinventat local. sunt nenumarate comunitati care functioneaza similar, a reaparut comertul, chiar si mici producatori de tractoare sau alte ustensile de automatizare agricola.
insa cel mai mult a avut de suferit tehnologia informatiei, adica media, tv, internet. radioul este folosit mai mult pentru muzica si povesti, sau copii care se prostesc si vorbesc aiurea. stirile se duc din vorba in vorba, oamenii sunt mult mai conectati unii cu altii prin vocea satului si barfa. si nu glumesc, uneori iti dai seama de lucruri dupa cum bate vantul si pica frunza.
lucrurile stau total diferit in afara comunitatii din care faci parte, nu ai unde sa pleci, nu te accepta nimeni. esti vazut ca un intrus si privit cu neincredere. da, poti sa te plimbi linistit pe unde vrei, nimeni nu o sa iti faca rau din simplul motiv ca esti om si pari de-al locului. poate nu acelasi lucru se poate spune despre animalele salbatice care si-au redobandit teritoriile, crescand sansele oamenilor de a surprinde un urs, sau a fi atacat de o haita de lupi flamanzi.
cu toate astea, nimeni nu vorbeste despre comunitatea din care face parte, e un secret vital, bine protejat la nivel de constiinta comuna. ba chiar poti fi pedepsit aspru de catre comunitatea ta daca vorbesti aiurea, de la aparent simpla exludere pana la pedepse mai grele: incarcerare, munca silnica sau chiar moarte. din fericire, oamenii au devenit intelepti si organizarea in comunitati de aproximativ 100 persoane pare sa functioneze mai bine ca niciodata.
lucrurile devin mai clare odata cu trecerea anilor. dezastrul radioactiv si-a spus cuvantul, mutatiile apar si in randul oamenilor, animale cu 2 capete sau alte malformatii compatibile cu viata sunt de domeniul normalului. putine locuri pe planeta au mai ramas habitabile, cine incearca sa cutreiere si sa exploreze isi asuma un risc neimaginabil. sunt oameni care au calatorit departe, au redesenat harta lumii. sunt oameni care pur si simplu au pierit in incercarea de a face un pas in afara localitatii lor. cele mai multe estimari spun ca populatia planetei s-a redus la cateva zeci de milioane, majoritatea concentrate in apropierea tarmurilor, in jurul oceanelor, marilor si a lacurilor mari. si sunt cateva oaze neatinse de efectele radiatiei, unde izvoarele de apa, panza de apa freatica, padurile si terenurile nu au fost contaminate. retelele de electricitate au fost adaptate pentru productie locala prin mori de electricitate. iernile sunt lungi si grele, asa cum ar trebui sa fie, cu toate astea ne-am adaptat.
au existat tentative de a forma armate, s-au pornit cruciade si campanii de imperializare, dar fara succes si cu cea mai mare pierdere de partea celor care au incercat asta. comunitatea noastra a fost atacata o singura data. atacata e un cuvant prea nepotrivit pentru ce s-a intamplat de fapt. vorbitori de limba romana au trecut carpatii din nord spre sud, au ajuns la noi cu intentii rele, doar ca efortul pe care l-au depus ca sa ajunga la noi a rezumat conflictul la o negociere pasnica, au realizat rapid ca pierderile de vieti nu ar ajuta pe nimeni, asa ca au preferat sa isi stabileasca campania pe un deal desemnat de noi, sigur dpdv radioactiv, urmand ca dupa cateva zile de pauza sa se intoarca de unde au venit, calatorie pentru care le-am urat binecuvantare. razboiul face parte din samanta omului, astfel de incursiuni vor mai avea loc, poate urmatorii nu vor mai fi atat de intelegatori, poate asa ne va fi scris sfarsitul. pana atunci, traim o viata fericita si in deplina comuniune cu natura.
generatiile s-au schimbat, nostalgicii sunt cei ca mine, care, o buna parte din viata lor, au cunoscut lumea asa cum era inainte. generatiile noi vad trecutul ca pe o poveste, cunosc lumea moderna din poze, casete video si putinele dovezi care au mai ramas. aproape fiecare asesare de oameni detine un registru cu numele celor care traiesc acolo, locul si data nasterii, unde erau cand s-a produs dezastrul, eventual data si cauza decesului. nu toti se trec in acest registru, dar nostalgicii s-au trecut in mare parte. oricine de oriunde poate sa consulte registrul, poate sa transcrie datele in propriul registru si sa lase duplicate din alte localitati. astfel am aflat ca o parte dintre prietenii pe care i-am sunat in ziua aceea cu siguranta inca traiesc, unii au murit recent. avem posibilitatea sa corespondam prin posta localitatii. o data la cateva saptamani, corespondenta pleaca si primim inapoi mesaje din partea prietenilor si ale rudelor. nu am cuvinte sa descriu valoarea emotionala a scrisului, intr-o lume in care nu poti sa contactezi pe oricine si oriunde in decurs de cateva secunde, mesajele trimise sunt scrise din suflet, cu dragoste si compasiune. sentimentul de graba a disparut, avem incredere si rabdare sa primim urmatoarea scrisoare, chiar daca aceasta va fi peste o luna, un an.. sau niciodata.
