transparent

in urma unei propuneri dificile si cum imi sta in prostul obicei sa fiu sincer, am recunoscut ca nu am un raspuns pregatit pentru asa ceva; replica a fost "spune exact ce gandesti". asta ar insemna, pur si simplu, sa scad un unu din persoana trei si sa incep vorbesc, la persoana doi. am zambit! se spune ca volumul de informatie ce-ti trece prin cap intr-o secunda are nevoie de un an pentru a fi rostit

ps: unora le trebuie un an pentru a-si dea seama ca de fapt in mintea lor e vid

ochii care rad

ochii inexpresivi care acompaniaza un zambet pot spune multe, chiar prea multe. pot spune ca zambetul e oferit din complezenta, sau ca cel care zambeste e prezent doar cu trupul nu si cu mintea, sau poate ca nu a inteles prea bine gluma si rade ca sa nu se faca de ciocolata. gestul poate veni din dispret sau dintr-o stare de depresie bine ascunsa. oricum ar fi, nu te grabi sa tragi concluzia, mai ales daca nu cunosti prea bine persoana care iti zambeste "fals"

asteptari

interesant. faptul ca habar nu au ce vor, dar se comporta de parca ar avea o lista de cerinte pe care trebuie sa le satisfaci pentru a intra in gratiile lor. pesemne ca legea lui Ohm a fost inteleasa doar la nivel de circuit electric si nimeni nu percepe prea bine similitudinea acesteiea in relatiile inter-umane. si nu numai. trebuie sa fie tare greu mereu sa opui rezistenta, iar cu timpul am senzatia ca lasa urme adanci in sufletele unora, manifestate prin intoleranta, mizantropie, incrancenare, sobrietate si, cel mai rau dintre toate, orgoliu. te mai si miri ca sunt mijloacele de transport in comun pline de figuri scarbite, priviri ostile, mosi isterici, babe paranoice. oare ce anume cauta acele priviri pierdute? persoana ideala? cea pe care o pot vedea zilnic in oglinda dar, adevarat si in acelasi timp frustrant, nu o pot atinge si nu o pot determina sa faca altceva decat sa le imite propriile gesturi.
un scurt mesaj pentru cei care au asteptari - asteptati, dar o faceti pe timpul , riscul si nervii vostri

expirat

fostul. fosta. cat de usor poate fi sa etichetezi persoana cu care ai impartit momente, sentimente, valori? sa-i pui stampila pe frunte si s-o arunci, persoana, in cutia cu rebuturi. il consider un tratament jignitor, lipsit de orice farama de respect sau, ceea ce e si mai tragic, respect de sine. nu mai vorbesc de etica sau moral. cum ar fi sa il numim pe Einstein, nu savant, inventator, ilustru, geniu, ci pur si simplu mortul. si nu mai pun la socoteala faptul ca fostul sau fosta, de regula, inca mai traiesc, iar mai presus decat acel banal moment de cearta, divort, despartire, sau cum vreti voi sa-l numiti, poate omul acela e un prieten, un camarad, un doctor, un om ca toti oamenii sau poate un om extrem de deosebit intr-un sens cat se poate de pozitiv. si totusi, dintre toate calitatile ai ales sa-i spui... "fostul"

vanator de reactii

raman placut surprins cand remarc zambetul trimfator al parsivului. parsivul poate sa urmareasca un interes bine definit sau, din contra, sa o faca din placerea senzatiei. mereu am considerat mitomania o arta, o opera adiacenta realitatii care se leaga perfect cu evenimentele verosimilului. bineinteles ca exista acea fractiune de secunda in care creierul uneste fortat minciuna de realitate, un moment de traire artistica in care creatorul isi vede opera finisata si nu ii mai ramane decat sa o semneze. sau microexpresia.
stiu ca suna absurd si neconventional, dar intotdeauna m-am inteles foarte bine cu oamenii care mint. de celalta mana, mi-a fost un pic teama de oamenii prea sinceri. poate din cauza ca si eu, de fel, sunt destul de sincer si raman uneori socat de reactiile oamenilor pusi in fata adevarului. atata vreme cat sunt tot om, aceleasi reactii le am si eu, de aici si teama.
jocul minciunii. ca oameni avem tendinta naturala si involuntara de reciprocitate. cand suntem mintiti, pentru a nu ne pune de'a curmezisul in calea firescului, intram in joc, adica punem botul. jocul poate fi asemuit unui vis, in care nu mai faci diferenta dintre real si ireal, doar ca aici nu mai faci diferenta dintre adevar si minciuna (atunci cand esti mintit "cum trebuie"). am adus visul in dezbatere pentru ca, nu de putine ori, am reusit sa ne controlam visele; si ce senzatie placuta poti avea calatorind pe ale tale doua picioare in propria imaginatie, intr-un mod aproape constient. dar ce se intampla cand sesizezi minciuna cuiva si incerci sa o alimentezi in loc sa o zadarnicesti? devine un joc, in primul rand pentru ca vorbim de cel putin o a doua persoana, in al doilea rand pentru ca are reguli. regula numarul unu - continua cu o minciuna. regula numarul doi - nu-l lasa pe celalalt sa stie ca stii ca minte. regula numarul trei - nu-l lasa pe celalalt sa stie ca minti. interesant e ca regulile se aplica pentru amandoi, implicit sau voit. astfel devine un joc in care sensul comun ar ruina totul, datul cartilor pe fata nu ar aduce decat un dublu knockout. continuarea, in schimb, e atat de solicitanta pe cat incitanta. o legatura invizibila, de substrat, intre doi oameni care altfel "in lumea reala" ar putea sa nu aiba nimic deosebit in comun. retrairea senzatiei din copilarie cand, tinand mana la ochi, aveam senzatia ca suntem foarte bine ascunsi si nu ne vede nimeni. reactia celui care minte poate fi constructiva. adevarul se naste din minciuna atunci cand ti se cer dovezi pe care nu le ai dar le poti obtine cu un pic de efort. ca o mica paranteza, asa functioneaza si sistemul banilor virtuali ce produc bani reali din aproape nimic - spunem ca ii avem, iar in caz de ni se cer, stim ca ii putem produce intr-un timp rezonabil si legal (legalul negociabil). revenind la jocul de-a minciuna, acesta te poate invata ca e de preferat sa nu acuzi pe cineva de minciuna. acuza nefondata aduce cu sine distantare bazata pe neincredere, pe cand cea fondata invadeaza zona virtuala de confort a celui care minte. e genul de joc pe care nu-l poti programa intr-un anumit loc la o anumita ora. pur si simplu nu-i poti propune cuiva "hai sa ne mintim".
viata e un joc ce devine si mai palpitant pe masura ce inveti sa-l joci.

échouer

din senin s-a facut intuneric
din soare nu a mai ramas decat ploaie
o ploaie de flacari si-un cer rosiatic
parfumul deznadejdii, suflul mi-l taie

si ce daca?