ortostatic

... iar colțurile camerei au devenit rotunde, linii drepte frânte de oboseală stupefiantă. la meteo nu au anunțat acest cutremur, intens ca zvâcnirile șerpilor călătorind intravenos, mă scutură incet dar sigur de orice deprindere, în speța cea numită automatism... efectul cataplexic al otrăvii picurate minuțios si tactic în cerneala care acum formează metamorfoze clasice pe hârtie.. inutil să mai citesc o poveste pe care oricum vocile schizofrenice o recită deja pentru a șaptea oară, șapte slove câte șapte, în diviziuni neoiambice de șapte... ascult, din când în când mai trece câte o secundă, în sensul invers al acelor de ceasornic.. privesc, prin pleoapele închise, cum materia în jurul meu se contopește într-o compozitie aproape omogenă, oferind senzația nedorită a focului glacial ce produce sunete pe care le aud acum pentru prima oară, similare cu scrâșnetul unei viori organice ale cărei corzi vocale zbiară asurzitor la amenințarea arcușului de plumb cu fire aspre de wolfram incandescent.. perspectivele îmi sunt izometrice, iar orice cădere se sfârseste prin inceputul unei alte căderi.. și alte căderi.. într-un abis cvasidimensional... se autointitulează amintiri și apar cu fulgere și tunete, îmi provoacă tresăriri căci nu le recunosc, sunt ale altcuiva sau, mai bine zis, altceva.. nu gândesc și nu simt, tot ce relatez sunt trăirile unui punct material pierdut în coordonatele infinite ale cronotopului.. sunt un simplu observator fără percepție senzoriala sau acumulare, fără masă sau energie proprie.. întruchiparea inexistenței.. aparent simplu, însa zero nu a cunoscut până în prezent forțe mai mici ca el, în valoare absolută bineînțeles.. pentru zero nu există mai mult sau mai puțin mare, ci totul este copleșitor, fără grade de comparație... altfel, astfel aștept terminarea eternului și evaluez imposibilul de a fecunda din nou într-o ființa efemeră.. cosmosul a cunoscut multe forme, paradoxuri, mistere.. și o spun pentru că am fost martor.. galaxiile au ritualurile lor, se nasc și mor.. dau naștere prin metode cât mai bizare, unele cunoscute și de noi pe meleagurile planetare.. timpul dispare în lipsa fricii de moarte, răbdarea devine absolută, scurgerea nisipului in clepsidră poate dura o infinitate sau se poate termina înainte de a începe, totul e acum, atunci va fi acum, atunci a fost acum... la fel și momentul în care cosmosul a început să prindă formele camerei mele, mai întai liniile accentuate ale muchiilor strabatute de fotonii matinali ai celei de a doua zi, apoi zumzetul sinusoidal al tensiunii arteriale.. neobișnuit de mare pentru un specimen hipotensiv ca mine.. sunt în picioare